Sărata - Dobreni, un sat mic şi îmbătrânit din ţinutul Neamţului, este locul în care se păstrează un monument istoric de o deosebită însemnătate pentru arhitectura populară în lemn: o splendidă bisericuţă ce stă în picioare de la 1752.
Din Dobreni, de la şoseaua ce leagă oraşele Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, la capătul unui drum pietruit de aproape un kilometru, ce trece ameninţător pe un pod de lemn, apoi urcă şerpuit spre poiana de la poalele Dealului Balaurul, se găseşte unul dintre cele mai valoroase monumente istorice ale judeţului Neamţ. Construită cu lemn "de pe loc", pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, lăcaşul e o capodoperă a arhitecturii populare. E linişte peste tot, iar această căsuţă a lui Dumnezeu pare cu totul ruptă de lume, de zgomot, de agitaţie. În pacea amurgului nu se aud decât foşnetul frunzelor rătăcite pe crengi şi cântările ce străbat prin uşa întredeschisă a bisericuţei.
Sărata, un sat mic şi îmbătrânit, s-a format între dealurile împădurite ale Bănelului şi Balaurului, pe o fostă moşie boierească. Istoria micii biserici de lemn se confundă cu cea a satului însuşi. Veacurile au trecut, generaţiile s-au succedat, însă lăcaşul dăltuit în lemn a rămas neatins, ca un reper al credinţei statornice a oamenilor ce au vieţuit şi vieţuiesc pe aceste meleaguri nemţene.
Ridicat la 1752, pe locul unei vechi păduri de stejar, lăcaşul de lemn ce slujeşte micii comunităţi de la Sărata este, astăzi, unul dintre cele mai bine conservate din întreg judeţul Neamţ. Iniţial biserica a purtat hramul "Intrarea Maicii Domnului în Biserică", pentru ca mai târziu să primească şi ocrotirea "Sfântului Dumitru".
Stilul arhitectural
Monumentul este construit din bârne de stejar, încheiate la colţuri "în cheotori" şi aşezate pe temelie de piatră de râu. La exterior se remarcă frumuseţea şi rezistenţa lemnului, pentru a cărui îmbinare nu au fost folosite decât cuiele de lemn. La mijlocul pereţilor de bârne poate fi admirat un splendid registru cioplit "în frânghie", ce încinge biserica asemeni unui brâu. Tot la exterior, se remarcă micile console sculptate "în cap de cal", pe care se sprijină acoperişul.
Interiorul fascinează prin simplitate, eleganţă şi acel aer tainic ce pare că străbate de dincolo de timp. Spaţiul e îngust şi mic. Aproape că îţi imaginezi cum trăitorii de odinioară vor fi ascultat Sfânta Liturghie, umăr la umăr, într-o intimă şi caldă legătură de frăţietate, într-un spirit comunitar ce nouă, astăzi, ne cam lipseşte...
La început, se pare că bisericuţa avea doar altar, naos şi un pridvor deschis, cu o bogată ornamentaţie sculptată, ce astăzi serveşte drept pronaos. Mult mai târziu a fost adăugat şi un pridvor închis.
Catapeteasma este cea originală. Deşi nu a fost niciodată restaurată, aceasta se păstrează într-o stare relativ bună. O restaurare a icoanelor, afectate de fumul lumânărilor, se impune totuşi.
Cheile de boltă sunt de o uimitoare graţie şi frumuseţe. Cercetătorii Titu Elian şi Ioana Cristache Panait apreciau, în studiul lor asupra bisericilor de lemn din Moldova, sistemul de boltire al acestei bisericuţe, remarcând modul în care "semicalotele în fâşii curbe de deasupra absidelor se unesc cu bolta naosului".
Bătrânii povestesc că aici, în curtea bisericuţei, s-au turnat scene dintr-un film - "Sâmbăta morţilor". Evenimentul, ieşit din comun, a antrenat întreaga comunitate la acel moment. Oamenii îşi aduc şi acum aminte de bocitoarele de la mormintele din jurul bisericii şi de actorii, în diferite roluri, ce coborau călare de pe Dealul Bănelului, aflat în imediata apropiere
Sărata, satul slatinelor
Potrivit unei legende locale, pe aşezarea pe care se află astăzi satul existau păduri mari şi bătrâne, în proprietatea unui boier care stăpânea şi moşia Sărăţica. "În una din păduri, într-o poiană frumoasă, s-a aşezat un om care şi-a făcut un bordei. Apoi a început să taie pădurea din jur şi să-şi dureze case pentru fiii şi nepoţii lui, precum şi o bisericuţă care există şi astăzi. Proprietarul, neavând moştenitori, a donat ambele moşii, Sărăţica şi Sărata, Mănăstirii Pângăraţi, care le-a stăpânit până la 1834, când a fost expropriată moşia Sărata şi dată în stăpânirea locuitorilor".
Locul este împânzit de izvoare de apă sărată - slatine, cum le spun localnicii -, de unde îşi trage numele şi aşezarea.
